Peru, povestea muntelui batran Alina Costici

Nu este usor sa ajungi in Peru, zborul este de aproximativ 13 ore, din Paris sau Amsterdam. Multi m-au intrebat daca merita, daca ce vezi acolo compenseaza cu drumul si posibila oboseala acumulata, asa ca raspunsul il dau detaliat in continuare. 

Am ajuns in Peru pe la ora 16:00 si am trecut repede de formalitatile vamale si de recuperare a bagajelor.

Prima si principala poarta de intrare in Peru este Lima, cel mai mare oras, aglomerat si complex, un amestec de nou si vechi. Lima, ca orice oras mare, are un trafic greoi, cu multa lume si se remarca prin vanzatorii ambulanti de mango stopit cu suc de lamaie si fulgi de ardei iute, prin micile autobuze care ignora orice regula de circulatie sau semn rutier.

Hotelul nostru a fost in zona Miraflores, cam la 20 de minute de mers pe jos de faleza, aproape de promenada, de zona cu magazine si restaurante din Lima. Sunt persoane care nu recomanda sa iesi seara din hotel, eu am iesit, am schimbat banii, am baut cel mai bun suc de mango si fructul pasiunii, am ascultat muzica live in parcul de langa, am privit marea si spectacolul de pe faleza si nu a fost niciun moment in care sa ma simt in nesiguranta.

Asa cum am spus, Lima este un amestec de cladiri inalte, moderne si de arhitectura coloniala de pe vremea in care Peru era sub dominatie spaniola. Turul de oras a cuprins majoritatea punctelor de atractie: Piata Armelor, Catedrala din Lima, Manastirea Santo Domingo si s-a terminat in zona Miraflores, insa cred ca punctul principal a fost oprirea in piata din Lima. Am gustat toate fructele locale, unele ale caror nume nici nu le pot pronunta, al caror gust nu il pot descrie, am vazut sute de tipuri de cartofi existenti, am cumparat porumb mov ca sa-l plantez acasa, am vazut cum se transeaza puiul si mielul, am simtit mirosul fructelor de mare proaspat pescuite din ocean. A fost o experienta care a antrenat toate simturile: vizual, auditiv, olfactiv, gustativ si tactil, a fost o calatorie care ne-a introdus in cotidianul peruan dintr-un oras cum este Lima.

Din Lima, am plecat in Puno pentru a pluti pe ceea ce peruanii spun ca este lacul navigabil la cea mai inalta altitudine: Titicaca. Pentru cei care zboara direct din Lima in Puno, trecerea la aceasta altitudine poate sa fie destul de grea. Recomandarea mea este sa consumati multa apa, ceai de coca, frunze de coca, bomboane de coca, dropsuri cu coca - cred ca ati prins ideea: in general, multa coca.

Plecarea pe Titicaca este de dimineata, la prima ora. Cu cat inaintezi mai mult in larg, cu atat realizezi ca este imens ca dimensiune. Prima oprire a fost pe insula Taquile, cu o populatie de aproximativ 2200 de oameni. Ei locuiesc pe aceasta insula in mod traditional, fara energie electrica, pastreaza traditia agriculturii, a pastoritului si a prelucrarii manuale a textilelor. Vremea perfecta a contribuit la succesul vizitei noastre aici, pentru ca am vazut cum construiesc casele in mod traditional, am vazut cum croseteaza diferite obiecte vestimentare, ne-am relaxat la soare si am mancat un pranz traditional copt in pamant. Acestia pretuiesc foarte mult pamantul, fiind cel care le ofera toate lucrurile de care au nevoie pentru supravietuire. Pamantul este mama care ii hraneste si trebuie respectat, asa cum iti respecti si iubesti mama.

Ultima oprire a fost pe una dintre insulele plutitoare Uros. Aceste mici insule, locuite de membrii unei familii, sunt construite din totora - o specie de trestie care creste pe malurile lacului Titicaca. La baza, au radacinile aceste plante peste care se adauga treptat si constant fruze - asa se asigura ca insula pluteste. De asemenea, acestia trebuie sa ancoreze insula, astfel este purtata de ape in larg sau spre Bolivia. Prima senzatie cand pasesti este una ciudata, de afundare si de nesiguranta, insa te acomodezi rapid si cu modul in care iti porti pasii, si cu senzatia de balans. Oamenii de pe aceste insule locuiesc in case construite din stuf impreuna cu toata familia. Sunt oameni veseli si mici de statura. De altfel, toti oamenii din anzi sunt scunzi si arsi de soare, imbracati cat mai viu si colorat, cu un zambet care iti fura inima, mai ales cel venit de la copiii care te incanta cu dansuri sau cantece.

Nu am ratat nici plimbarea cu o barca traditionala, recunosc ca mi-a fost putin teama, fiind construita tot din stuf, insa sunt aici sa povestesc, deci totul a decurs foarte bine si m-am bucurat de experienta.

Din Puno, am plecat catre Cusco intr-un autocar turistic. Drumul a durat cam opt ore, insa a facut patru opriri pe parcurs, am avut pranzul inclus si am vizitat multe lucruri interesante. Dupa mine, cea mai frumoasa oprire este cea de la Racchi, unde am vizitat piata locala de artizanat si templul incas din zona, deschizand apetitul pentru ce urma sa vizitam in Cusco.

Cusco este un mic oras in inima Anzilor, in apropriere de valea raului Urubamba. Personal, consider ca este in top cinci al oraselor vizitate de mine. Modul in care acest oras impleteste stilurile arhitecturale - incas, colonial si modern - este unul de admirat si replicat. Te poti plimba pe strazi pavate de catre colonistii spanioli cu piatra din templele dedicate zeilor incasi. Poti sa dormi intr-un hotel la constructia caruia s-a folosit piatra din edificarile incase si poti sa mananci porcusor de guineea si salata de quinoa intr-un restaurant traditional.

Incasii nu erau oamenii lucrului marunt, tot ce faceau sau construiau era imens, batut si acoperit cu aur sau argint. Aveau chiar si un intreg lan de porumb din aur, coloane acoperite cu placa de aur, pietre imense sculptate manual si asezate intr-o geometrie perfecta si in armonie cu miscarile tectonice ale zonei. Spaniolii nu au stiut aceste secrete, asa ca mare parte din tot ce au făcut ei nu a rezistat, în timp ce contructiile incasilor, sau ce a ramas din ele dupa venirea colonistilor, au ramas intacte. Este uimitor cum o civilizatie atat de veche si izolata de exterior detinea cunostinte atat de complexe de astrologie, geografie si arhitectura. Este si mai uimitor cate se pot aplica in ziua de azi.

Cusco m-a cucerit din prima seara prin stilul boem, forfota calculata a orasului, mancarea absolut delicioasa si magazinele cochete. Legat de mancare, pun foarte mult accent pe quinoa, peste, cartofi si porumb. Curiosii si curajosi pot incerca porcusorul de guineea, inteleg ca gustul este unul asemanator cu cel de porumbel, insa nefiind atat de curioasa si curajoasa, nu pot garanta.

In prima zi in Cusco, am facut turul de oras si am vizitat cateva dintre templele incase din zona. Toate sunt spectaculoase, insa am apreciat in mod deosebit Catedrala din Cusco, unde artistii locali au transpus religia catolica in lumea andina. Pictura cu Cina cea de Taina, unde pe lunga masa sunt serviti porcusori de guineea si culoarea pielii personajelor e adaptata la culoarea mai inchisa a oamenilor din anzi, exemplifica perfect modul in care acestia au adoptat religia si traditiile catolice.

Pentru peruani, religia este importanta, o baza fundamentala a culturii lor si a vietii de zi cu zi. Au foarte multe sarbatori, vin destul de des la biserica si nu am vazut altar care sa nu fie impodobit cu flori sau vesminte pretioase.

Plecam din Cusco spre gara din Ollantaytambo, unde ne imbarcam in trenul spre Aguas Calientes, punctul de plecare catre Machu Picchu. Bagajele se lasa la hotelul din Cusco si se ia doar un mic bagaj de mana pentru o singura noapte, pentru ca trenul este aglomerat si nu ai loc de depozitat.

Drumul dus l-am facut noaptea, pentru ca a doua zi sa plecam cu forte proaspete spre Machu Picchu. De altfel, recomand sa se viziteze Machu Picchu dimineata pentru a evita aglomeratia. Dimineata, te asezi rabdator la rand si astepti sa iti iei locul in autobuzul care te va duce la baza, de unde o sa incepi o scurta urcare catre orasul incas.

Am vazut multe fotografii cu Machu Picchu, am citit multe despre el si nu imi imaginam ca impactul pe care o sa il simt o sa fie atat de profund. Sa vezi aceasta minune a lumii moderne cum se lasa descoperita, sa traiesti istoria de cateva sute de ani si sa incerci sa iti imaginezi cum se desfasura viata de zi cu zi a incasilor este un aspect care, pe mine, m-a lasat fara respiratie si recunosc ca m-a lasat si cu cateva lacrimi in ochi. Este de neuitat imaginea unei alpaca ce pastea linistita pe una dintre terasele orasului, unde acum sute de ani incasii isi cultivau hrana, si in spatele ei sa vezi muntele care a adapostit aceasta cultura. Constructiile sunt foarte bine conservate si, cu ajutorul ghidului, poti sa observi inclusiv ierarhia sociala, locul unde isi depozitau hrana, strategia de aparare, credinta, totul iti este explicat si ti de dezvaluie in fata ochilor pe masura ce inaintezi prin oras. Cred ca, pe langa importanta istorica a acestui sit arheologic, exista si o importanta spirituala si o incarcatura de energie pe care o simti si care iti trece prin tot corpul.

Peru nu este o destinatie usoara, este destul de solicitanta fizic mai ales din cauza altitudinii, insa tot ce vezi si traiesti aici face ca totul sa treaca. De exemplu, acum, cand scriu aceste randuri, nu imi aduc aminte de oboseala, imi aduc aminte, in schimb, de apusul fenomenal din Lima, de vizita la supermarketul local si de toate minunile degustate la piata, de berea locala peruana, de Puno si casele lui din caramida, de oamenii care iti topesc inima cu zambetul si hainele lor colorate, de fotografia cu alpaca de la 4.200 de metri, de plimbarea cu barca traditionala si de experienta de a sta pe o insula din trestie, de masa gatita in pamant, de Catedrala din Cusco cu ai ei porcusori de guineea, de piata locala din Cusco si de crema cu untura de sarpe si frunze de coca (pe care i-am facut-o cadou mamei mele, buna pentru durerile de oase), de fresh-ul de fructe facut pe loc de o doamna minunata, de oprirea la Pisac si piata artizanala de acolo, de cea mai buna empanda mancata direct din cuptor, dar mai presus de toate imi aduc aminte de prima data cand am zarit Machu Picchu si cum in lumina diminetii s-a lasat descoperit.

Merita sa faci aproape treiseprezece ore pana in Peru? Nu, merita sa faci si mai mult!